Plajele lui Nolan

Oroare, groază, angoase, valuri, plaje și multe arme.

Așadar, doamnelor și domnilor, am văzut Filmul. Nu mai e cazul să spun care, știe toată lumea.

Șoc și groază!

Să începem cu niște precizări rușinoase: Nu am citit Odiseea. Adică pe ici, pe colo, câteva fragmente și cam atât. Am văzut Troia – filmul ăla cu Brad Pitt, din 2004 - și, mă rog, mi s-a părut cam... subțire. Nu discut acum despre Troia. Nu am văzut Oppenheimer (2023), dar am vizionat (cu mare atenție și plăcere) Dunkirk din 2017. Deci vă rog să nu-mi judecați gusturile și nici lecturile.

Revin: Am văzut Odiseea la un cinema de mall din rândul 7. Poate ar fi trebuit să aleg un rând mai din spate. Poate că nici sonorul n-a fost prea bine reglat pentru dispozitivele din sala respectivă, în oarecari momente a trebuit să-mi astup urechile, sau poate așa era dorința regizorului...

Concluzia: Nu m-am mișcat din scaun trei ore și după ce mi s-au terminat nachos-șii cu ambele sosuri, nici măcar n-am îndrăznit să deschid apa minerală (plată) la jumate să nu cumva să pierd vreo replică. Și mi-a plăcut. Asta-i concluzia.

În ultimele zile se tot vorbește despre film – de bine și de rău. Și la noi și prin alte părți.

Și eu cred:

- Cred că ar trebui să nu mai amestecăm toate abordările și să oferim sentințe universal valabile. Că a respectat sau nu povestea. Că Atena a fost sau nu convingătoare (de altfel dacă e ceva ce nu m-a convins, cred că e doar discursul Atenei, cam pensivo-moralizator, poate l-aș fi vrut mai războinic, mai brutal!). Că Elena e bine așa cum e sau nu... Avem o mulțime de felii de public pentru care Odiseea lui Nolan poate fi minunată și altele cărora nu le-a plăcut. Ei și? Citiți articolele lui Dan Doboș despre Elefantul troian, aici pe Substack, el are dreptate, nu prea se vede coerența, dar, mă întreb, câte dintre feliile de public care au văzut sau vor vedea acest film vor percepe lipsa de coerență despre care scrie Dan. Și e bine că scrie Dan și alții, ca doamna profesoară Emily Wilson care vorbește la BBC despre lipsa de sex în film și totala insatisfacție culinară – bucatele nu apar și când apar sunt jalnice. Traducerea domniei sale a urcat în topul vânzărilor, la fel ca și alte zeci, poate sute de traduceri în felurite limbi de-a lungul și de-a latul lumii terestre și marine. Nu vreau să decid ce e bine și ce e rău. Cred că pentru fiecare, filmul lui Nolan e o experiență în care putem să ne oglindim propriul trecut, frustrări, victorii și înfrângeri... unii se vor bucura, unii nu.

- Cred că mi-a plăcut mult jocul actorilor și, mai ales, m-am bucurat că Mat Damon nu încarnează un Jason Bourne al antichității... sau poate doar mie mi s-a părut. Cred că mi-a plăcut Tom Holland și Charlize Theron.

- Cred că mi-au plăcut prim planurile cu actorii jucând și i-am simțit foarte aproape. Au jucat cam ca pe o scenă de teatru din West End.

- Cred (am ajuns aici la final!) că lui Nolan îi plac plajele și îi ies foarte bine scenele cu arme, cu valuri, cu soldați, cu spații închise (scena din Calul Troian și cea din barca de pescuit care nu e luată de flux din Dunkirk). Cadre lungi, tăiate prin cadre scurte. Planuri apropiate și planuri panoramice. M-am bucurat de imagine... Și, repet, nu știu de ce, dar parcă o mare parte din plajele din Odiseea au ceva din plajele din Dunkirk. Și asta e minunat. Ba chiar și atmosfera – norii, valurile... să fie ceva care îl macină pe Nolan. Poate că da. Poate că e bine.

Asta-i. Scuze pentru incoerență. Să vedeți filmul zic, și apoi să discutăm cu toții. Sigur o să vă placă ceva și, mai mult ca sigur, n-o să vă placă ceva. Dar parcă așa e normal, nu?

P.S. Nu sunt critic de film.

Imaginea de la: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Draper_Herbert_James_Ulysses_and_the_Sirens.jpg